„Ea avea o galaxie în ochi, un univers în minte. Cum aș putea vreodată să reușesc? Iar în acel moment am realizat că tot ce puteam face era să o privesc, să îi admir părul țesut cu șuvițe din rocă topită, părul ce până și în răcoarea nopții îmi încălzea inima. Se uita cu îndurerare spre mine, stând în adierea vântului. Atât de multă dezamăgire se putea citi pe chipul ei.
Ea a fost eroul satului meu, iar acum are nevoie la rândul ei să fie salvată.
– Uită-te la stele, Freya, uite cum strălucesc pentru tine.
Nu a răspuns. Părea că nici nu m-a auzit. Pentru că într-o zi s-ar putea să te trezești din somnul tău și să realizezi că ai pierdut luna în timp ce numărai stelele.
– Sătenii îți mulțumesc, Freya! I-ai salvat pe toți!
Continua să ignore. Era atât de aproape de mine, dar totuși mintea ei părea pierdută în noapte. Voiam să păstrez distanța, nu eram sigur de ceea ce voia sa facă. Nu era prima dată când mă aflam în această situație. S-a mai întâmplat înainte. Era un băiețel mic care alerga după un fluture. El era în același loc și voia să prindă mica viețuitoare. Am încercat să îl opresc înainte să mai facă un pas, dar a fost în zadar, cuvintele mele nu au fost ascultate atunci. Aici sunt din nou, în situația în care trebuie să acționez și din nou nu pot să îmi mișc corpul. Din nou tot ce pot face e să privesc. Totul se repeta, din nou și din nou.
Freya ne-a salvat pe toți în tot acest timp și nimeni nu a știut. De ce tocmai acum trebuie sa aflăm tot ceea ce a făcut? De ce mereu e prea târziu?
Au trecut 27 de ani de când satul acesta a fost uitat și peste 80 de ani de când sătenii rămași au trăit în frică. Odată la fiecare două luni cu toții trebuiau să dăruiască câte un sacrificiu la templul din mijlocul pădurii. Nimeni nu îndrăznea să vorbească despre motivul pentru care făceam asta, sau cine mai exact se afla în acel templu.
Cea mai bătrână femeie din sat ne povestea despre furia zeilor ce a fost revărsată pe satul nostru din cauza strămoșilor ce au neglijat templul. Eram doar un copil când auzeam asemenea povești și credeam că sunt doar legende. Dacă zeii într-adevăr ar fi fost furioși pe strămoșii noștri, atunci de ce trebuie și noi să plătim pentru greșeala pe care ei au făcut-o? De ce nu au ars satul din temelii și atât? Nu am crezut vreodată, astfel într-o noapte m-am strecurat din casa și am mers în pădure, chiar dacă știam că era interzis copiilor să meargă acolo. În timp ce mergeam puteam auzi voci ce îmi șopteau, dar nu puteam să le înțeleg. Curând mă aflam în fața templului. Era ca și o casa micuță din lemn, nu avea ferestre sau uși, dar avea câteva trepte.
– Ce dorești de la noi și de ce nu ne lași în pace?! Mă uitam spre templu și așteptam un răspuns.
Brusc, din pădurea deasă se auzeau din nou vorbe pe care nu le înțelegeam.
– Pleacă sau îi vei înfuria! Te rog, copile, pleacă!
Auzisem aceste vorbe din templu. Păreau spuse de o fată tânără și oricât de mult aș fi vrut să fac ceea ce mi-a spus, îmi era prea frica să alerg. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că cineva m-a luat în brațe. Puteam simți mâinile mici și fragile cum se străduiau să mă țină și parul lung ce îmi atingea ușor fața.
Următoarea zi eram la mine în casă, confuz de tot ceea ce s-a întâmplat. Toți anii aceștia am crezut că a fost doar un vis. Nu am mai intrat vreodată în pădure. Într-o zi, când bătrâna satului urma să se stingă, m-au chemat lângă patul ei.
– Fata cu părul țesut cu șuvițe din rocă topită, ea îi controlează pe ei. Ea locuiește în templu și ea cere sacrificii. Ea este răul, dar ea este și…
Atunci bătrâna se stinse. Rămăsesem nemișcat, lângă pat. Nu a fost un vis. Tot ce s-a întâmplat în acea noapte acum mulți ani, nu a fost un vis. Ea exista. Sătenii erau cutremurați, se adunaseră în centrul satului și plecaseră furioși spre templu cu arme și torțe. Voiau să îl ardă. Curând eram lângă templu, dar acesta deja era în flăcări. Eram confuzi, nimeni nu a fost înaintea noastră sa îi dea foc. Prin toată acea agitație, am observat câteva crengi arse ce formau o cărare. Le-am urmat și curând ajunsesem lângă marginea unei stânci. Acolo se afla ea. Deodată îmi amintisem câteva vorbe. ” Freya, copile. Mă numesc Freya.”
– Nu eu ii controlez. Eu doar am făcut un pact cu ei. Le controlez dorințele și nevoile. Ei vă vor pe voi toți. Ii pot auzi, zi și noapte. Sunt pretutindeni. Spuse cu o tonalitate calmă.
– Templul arde. Ce se va întâmpla acum cu noi? Îi vei lăsa să facă ce vor?
– Nu, Rowan. Totul deja a fost rezolvat. Ei sunt cu mine, și vor fi mereu cu mine,iar dacă eu nu voi mai fi, nici ei nu vor mai fi. Un singur pas și satul nostru va fi în sfârșit liber.
Se uita din nou spre mine, acum privirea nu mai arăta înduioșare. Acum era împăcată. Zâmbea. Spunând adevărul, ea zâmbea. Nu am vrut să accept ceea ce urma sa facă. Am încercat să îi prind mâna și să o opresc, dar a fost prea târziu. Totul părea atât de liniștit. Parul ei era mai aprins ca niciodată. Abisul ochilor ei era acum atât de luminat. Ultimul lucru pe care l-am văzut au fost micile bucăți de cristale ce alunecau pe obrajii ei și se opreau pe marginile buzelor ridicate. Zâmbea, iar ochii ei arătau atât de multă înduioșare.”
Fragment dintr-un viitor roman trimis de eleva Liliana Văcaru pe adresa Concursului de scriere creativă pentru copiii din sate „Prietenii lui Cărțilă (ne) scriu”, organizat în cadrul proiectului c@rte în sate. Caravana cărții, care a avut tema SuperErou în satul meu. De loc din satul Sihlea, Liliana este elevă în clasa a VIII-a, la Școala gimnazială „Principele Șerban Ghica și Principesa Aristita Ghica’’ Sihlea, Județul Vrancea. Îndrumătoarea micuței scriitoare a fost profesoara Cristina Ene Bărbosu. Liliana a fost premiată în cadrul acestui concurs cu unul dintre cele mai importante locuri din clasamentul steluțelor literare și anume ‘”Steluța de aur”.
