profesor, Ionelia Burghelea
Motto: “Câte focuri, câte lumânări și câte văpaițe n-ai ars, poveste, și toate s-au stins, și multe se vor aprinde ca să se stingă iarăși, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… și numai acela va ști bine că lumea asta a fost o lungă și aceeași poveste.” (Barbu Ștefănescu-Delavrancea)
De unde vine nevoia de poveste pe care o au oamenii? Unul din răspunsurile posibile este acela că ființa umană a simțit întotdeauna aplecare spre istorisirea care te ține cu sufletul la gură, care urmează o schemă cuprinzând etape ale acțiunii și care conduc spre un deznodământ. De ce acest iureș de evenimente? Fiindcă ține trează flacăra aventurii, fie că relatarea este doar o ispravă de vânătoare (exagerată, desigur, ca să țină ascultătorii cu sufletul la gură și cu „sprâncenele tocmai în vârful frunții”, cum ar formula autoarea a cărei carte tocmai a avut lansarea), fie că este așternută pe albul filei de carte. Nu în ultimul rând, poveștile ne aduc sensul existențial, aflăm prin ele că avem o misiune, că suntem protagoniști în propria viață.
Și, cum creierul uman a realizat istorisiri din nevoia de ordine, vom așeza elaborat momentele derulate la lansarea volumului Povești cu papion, scris de autoarea de literatură pentru copii, ilustratoare și membră a Uniunii Scriitorilor din România, doamna Fevronia Spirescu.
Întrucât poveștile au și o dimensiune socială, fiind un liant în cadrul comunității, cu menirea de a-i aduce împreună pe iubitorii cuvântului scris, cele din volumul de față au avut misiunea de a stabili puntea dintre generațiile prezente în sală, favorizând dialogul între directorul editurii, domnul Valentin Ajder, și elevii curioși să afle conținutul cărții.
Evenimentul lansării cărții de povești menționate a avut loc pe data de 9 noiembrie, a.c., în cadrul Târgului de Carte organizat la Focșani, desfășurat în Foaierul Muzeului Vrancei, moderat fiind de directoarea Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu’’, doamna Oana Raluca Boian, alături de directoarea Filialei pentru Copii a aceleiași instituții, doamna Maria Cristina Cabalortă. În publicul care a interacționat la tot ceea ce s-a prezentat despre carte s-au aflat: domnul profesor universitar, doctor Vianu Mureșan, prietenele de suflet ale autoarei – pictorițele Gabriela Arghirescu Popa și Mela Stoiciu, alături de scriitoarea Violeta Mihăeș și de poeta Lucica Nistor. O altă prezență marcantă a fost cea a inițiatoarei proiectului c@rte în sate, Silvia Vrînceanu Nichita, omul care duce povești copiilor din satele vrâncene. Elevii Școlii Gimnaziale Oana Diana Renea din Focșani și-au manifestat curiozitatea cu privire la scrierile din cartea lansată, au formulat întrebări și au primit autografe de la scriitoare, la finalul întâlnirii.
Poveștile cu papion conțin cea mai îndrăgită specie literară din toate timpurile: povestea. Titlul, alcătuit din două substantive, deconspiră, pe de o parte, specia prezentă în volum, iar pe de altă parte, prin termenul „papion”, care simbolizează prin formă infinitul, implică multiplele posibilități de interpretare a conținutului. De asemenea, papionul este un element festiv, un accesoriu obligatoriu la ținutele de gală, sau unul care pune în valoare și scoate din anonimat o costumație. Acesta semnifică eleganța, sugerează un accent de stil și de originalitate, adaugă un plus de încredere sau de carismă celui care îl poartă. Este logică, așadar, deducția că textele literare din volum sunt creativ-originale, carismatice, având distincția autoarei, care a șlefuit cuvântul, trecându-l prin athanorul lăuntric.
Prima creație narativă din acest volum are titlul Idei cu papion, personaje fiind înseși judecățile ce reprezintă tipologii umane, Ideea cu Papion Roșu, întruchipând șeful, Ideile cu pălării, în spatele cărora se plasează prezențele feminine, Ideile cu barbă și mustăți, sugerând apariții masculine, iar Ideile cu cizmulițe par să încarneze secretarele, gata să vină în ajutorul oricui le-ar solicita priceperea. Alte Idei sunt serioase, trăznite, idei crețe, idei zăpăcite, mioape etc.. Protagonista este, însă, Ideea Năstrușnică, reprezentându-l pe omul nonconformist, ingenios. Aceasta este exclusă din colectivul în care lucrează, nu dintr-o vină proprie, ci fiindcă ceilalți nu țin pasul cu ea. Iar, prin comparație, colegii se arată leneși, blazați. Intervine astfel separarea, delimitarea de Ideea Năstrușnică, transferată la raionul de creație. Pentru oricine, retrogradarea ar fi fost o catastrofă, doar că pentru jucăușa și creativa protagonistă a poveștii este un prilej de a se manifesta, de a înnoi departamentul, ceea ce conduce la vânzări neașteptat de mari. Termenul raion amintește de o perioadă tristă, prin etimologia și sonoritatea sa, iar ceea ce dorește autoarea Fevronia Spirescu a transmite este că scrisului/creației nu i se acordă atenția cuvenită, fiind considerate acțiuni superflue.
Directorul Editurii Eikon, domnul Valentin Ajder, a lămurit că scrisul este important, atunci când dezvăluie talentul unui autor, nefiind doar umplerea imaculatei file, după eminesciana expresie ,,cuvinte goale’’.
Cartierul Nemulțumirii cuprinde o serie de povești care i-au dat autoarei ocazia să abordeze subiecte de actualitate, precum relația dintre autorități și localnici, excesul de opinie, deși aceasta nu are la bază cunoașterea, personajele fiind făpturi imaginare, semănând cu boabele de fasole, foarte supărăcioase. Ele trăiesc în orașul Fantasia în care se varsă un bidon cu gaz de sensibilitate forte, care ajunge în conducta de gaz încălzitor din Cartierul Nemulțumirii. Rezultatul este că apar cuvinte cu miros de țâfnă: Zburau cuvintele urâte prin cartier ca frunzele de toamnă, dar ce spun eu ca frunzele (…), ca SMS-urile de colo-colo sau ca discuțiile pe facebook. Citatul redat este edificator pentru implicarea afectivă a vocii narative, chiar dacă relatarea este la persoana a III-a. Intervine comunicarea naratorului cu cititorii/ascultătorii celor patru povești din serie, fapt care stabilește legătura de complicitate dintre cele două instanțe: vocea care relatează și receptorul textului, cititorul. În textul Vânătoarea de cuvinte, autoritatea orașului înființează o secție de poliție, unde să fie duse cuvintele urâte, pestilențiale, jignitoare, ofensatoare. Doar că se confiscă prea mulți termeni, inclusiv vocabulele de legătură, lipsite de sens lexical. Urmarea este că oamenii încep să comunice prin gesturi ale capului, ale mâinilor ori ale ochilor. Durerile căpătate îi conduc la medic, iar acesta este asaltat și depășit de situație. Urmează procesul de reciclare a cuvintelor, cu ajutorul unui cercetător care inventează un diluant pentru gazul ultrasensibil. Ceea ce survine este în antiteză cu situația inițială, în care locuitorii deja certăreți aruncau unii spre alții cu termenii plini de țâfnă. Cuvintele devin blânde, dulci, iar la librării și la biblioteci apar cozi interminabile. Vocea narativă, însă, ia atitudine, se transpune atât în persoana vigilentă care citește poveștile, cât și în cea a omului realist care acceptă că planul imaginarului se poate interfera cu al realului, fiindcă ce altceva este literatura, dacă nu o lume a imitației universului în care trăim?! (Aristotel, Poetica)
Secvența discutată este de-a dreptul delicioasă, impregnată de spiritul persiflant al autoarei, cu privire la îmbulzeala creată pentru accesul la cuvântul scris: Zău? O să mă întrebați cu sprâncenele tocmai în vârful frunții. Zău! Vă spun eu. Deocamdată. Adică pentru moment. Rezultă că unitatea fundamentală a literaturii, cuvântul, are o forță imensă, nucleară, a completat domnul Valentin Ajder, putând să clădească lumi sau să le distrugă.
Autoarea nu a reciclat cuvintele, ci le-a filtrat prin propria conștiință și sensibilitate, iar acestea au ajuns să-și manifeste puterea, aceea de a crea universul ficțional al Poveștilor cu papion. Limbajul devine expresiv și prin sensurile figurate, și prin combinațiile neașteptate dintre termenii ce generează plasticitatea exprimării.
Temele volumului de povești de gală sunt numeroase, dând autoarei posibilitatea reflecției la subiecte care stârnesc atât curiozitatea, neliniștea, cât și empatia cuprinse în generosul termen numit umanitate: nevoia de sens, menirea fiecărei ființe, războiul, supraviețuirea, dragostea, prietenia, perturbarea echilibrului natural, maternitatea, filiația, puterea cuvântului scris cu rost, creativitatea.
Adresându-se atât copiilor, cât și adulților alături de care aceștia să citească și să interpreteze textele din volumul prezentat, Poveștile cu papion sunt alegorii sau creații moralizatoare ce au menirea să trezească în inima lectorilor noi perspective de percepere a realității, a vieții, în fond. Ele nu sunt un amuzament, ci o necesitate vitală, pe care cu toții o împărtășim. O necesitate vitală, care este sinonimăcu condiția umană și care răspunde la viața pe care o avem, dar în același timp ne conferă această posibilitate de a ne imagina și a ne dori încă multe alte vieți. (Mario Vargas Llosa)
Bibliografie
Poetica, Aristotel – Editura Științifică, București, 1957
Ficțiunea ca necesitate vitală – Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, București, 2024
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2016