Eram o firimitură de copil, citeam literatură și nu-mi imaginam cum faci să fii scriitor. Nu puteam, cu slabele puteri de-atunci să intuiesc procesul de metamorfozare a omului cititor în om scriitor.
Mă întrebam din care dimensiune au fost scoase mărgăritarele versurilor, iar înșiruirea vocabulelor în stihuri avea și nu avea legătură cu acel cutremur interior pe care ți-l producea sufletul cuvintelor, cu acea răvășire a ta pe fața dinăuntru a straielor biologicului. Știam că tot ce e lectură mă schimbă, mă înnoiește și că primenirea aceasta perpetuă (căci n-am încetat niciodată să citesc) mă conduce spre splendida cetate a lumii sensurilor noi, spre încăperile ai căror pereți nu sunt din cărămidă ori ciment. Murii lumii literaturii sunt din arsura celor care au iubit (cuvântul, omul, fapta, o patrie sau un sfânt) și s-au făcut cenușă, iar apoi ou de Phoenix sau de Măiastră, din care – pasărea odată ieșită – splendori și culori se toarnă în tine, vie fiind înaripata, atâta vreme cât o creezi iară și iară, prin lectură. Iar arămiul, focul cu vâlvătăi al penajului acestor zburătoare, nu-i altceva decât topirea în athanorul nostru interior a tot ce înseamnă iubire, și crez, uneori cu o mare luciditate, alteori cu o risipire (in)conștientă de sine, dar mereu cu o sfâșiere de crucificat. Singurele perioade din viața mea în care nu m-am putut dedica lecturii au fost anii mei de început de maternitate. Atunci am simțit că sunt “pe cont propriu”, că petrec o singurătate în doi, iar micile ființe care mi-au spus de pe la șase-șapte luni ,,mama” erau tot opere grele de artă. Le-am citit și le-am transferat din mine sensuri și multă, multă iubire. Dinspre ele, iradia acea lume de mister și de aluzii, un inefabil pe care nicio formulare nu ți-l poate oferi, fiindcă el este liniștea pe care o vom fi pierdut, după prima respirație în lumea în care venim – vai! – smulși din raiul nostru de feți-frumoși.
N-am simțit niciodată că lectura ar fi un urcuș, dar trebuie că va fi fost, fiindcă într-o vreme, prin adolescență, m-am trezit că nu mă mai potrivesc perfect cu lumea în care trăiam: puteam să văd stadiul în care eram și erau ceilalți, fiind vrăjită de acel ,,joc al ielelor”, al ideilor oamenilor reali sau din cărți, la care asistam fără să știu, pierzându-mi ignoranța care pe unii îi ,,salvează” de la putința situării într-o lume mai înaltă, paralelă cu aceea în care zilim. Conștiința s-a activat în feluri care nu pot fi redate în câteva cuvinte și înlăuntru-mi a mai crescut un om, din cap până în picioare, pentru ca apoi să facă schimb de locuri cu omul care am fost. Iar celălalt, fostul, s-a strecurat și stă pitit, crescând și el, cum dublul lui o făcuse. Sunt liberi amândoi, fiindcă nu-s “din carne și oase”, ci din lumina filei de carte. Astă “alcătuială”, ca să-l citez pe Slavici, sunt, iar dacă e să-ncerc să cuprind într-un cuvânt, totuși, transmutarea din realitate în adevărul meu cel mai limpede, ar fi să spun că așa cum unui anotimp îi sunt podoabe oamenii de zăpadă, tot astfel imanentului din carte îi corespund oamenii-de-lectură. Noua ființă n-a mai abdicat niciodată de la legile lumii spiritului, călătoriile în ea fiind cu un singur sens. Un prieten m-a întrebat, odată: “Dragă, de ce ești așa de rea, așa de inabordabilă?”. M-a pus puțin pe gânduri, m-a făcut să mă întreb dacă așa o fi. Poate. Dar când realizezi ce înseamnă gluma față de vulgaritate, decența față de stridență, îndoiala de sine față de eronata siguranță, ridicolul – față de bunul-simț – așteptarea să ți se dea cuvântul, față de a smulge cuiva microfonul, nu mai poți da înapoi, nici măcar milimetric. Am învățat onoarea din cărțile de capă și spadă, cum e să te simți pe dinăuntru o rană vie, dar să nu poți plânge la moartea mamei tale, ca în Străinul lui Camus, ori ce înseamnă să fii un ales, dar acest fapt să nu te absolve de pedeapsa cuvenită – cum i se întâmplă lui Raskolnikov din Crimă și pedeapsă – romanul lui F.M. Dostoievski. Cum setea de absolut te devorează întocmai ca iubirea în care se strecoară grăuntele îndoielii, în felul în care i se întâmplă lui Ștefan Gheorghidiu, protagonistul din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Iar iubirea am învățat-o din romanul lui John Fowles, Magicianul. Era acel sentiment pe care-l ai chiar și când ființa iubită nu mai e lângă tine, dar îți ține inima în palme, fiindu-ți căldură și “acasă”. Cu gândul la acest fel de iubire, purtând-o fără s-o atingă vreun rău, îți faci curaj și înfrunți lumea: pentru că ai în ea platoșa care te ferește de moarte, întocmai ca apa vrăjită în care fusese scăldat Ahile. Din “La sud de graniță, la vest de soare” a lui Haruki Murakami am știut că și eu am un Shimamoto, un om pe care l-am iubit în tinerețe cu disperare, iar după despărțire l-am dus în spate ca pe un coleg de arme, fără să simt povara, fără să știu că mă afundam din ce în ce mai mult în tenebre și-n imposibilitatea de-a mai întoarce timpul, ca să convertesc povestea de durere într-una de creștere.
Alegerea Sofiei (Sophie’s Choice) a lui William Stiron mi-a adus știutura că după intensitatea unei iubiri devoratoare nu mai poate urma altceva decât “mai puținul” aceluiași sentiment, într-o altă relație, pentru ca Dragostea în vremea holerei al lui Gabriel Garcia Marquez să-mi confirme faptul că există oameni care pot iubi pe cineva până în pânzele albe ale morții, dar pentru a avea lângă ei ființa dragă trebuie să aleagă o altă dimensiune decât a lumii fizice, care nu creează spațiu decât pentru ceea ce se încadrează în “normalitatea’’ ei, a cărei încălcare îți aduce statutul de proscris.
Oameni de zăpadă din așternutul iernii / oameni de litere, florile de spirit ale unor prozatori ori dramaturgi, poeți, artiști ai cuvântului, oameni de lectură: toate fiind niște “produse” ale cărților și, paradoxal, realizatoarele “fluturilor cu aripi de hârtie’’. (Prof. Ionelia Burghelea)
